Rămas bun!

         

         A plecat dintre noi Constantin Postolache. Cuvintele nu au ecou în rândul elevilor actuali sau absolvenților și nici în cel al profesorilor. Era apelativul pe care îl foloseam și de multe ori a trebuit să fac precizări asupra persoanei despre care vorbeam.

          Dar vestea că s-a stins din viață nea՛ Costică a generat un val de compasiune și de generozitate. Veste incredibilă, pentru că optimismul declarat și arătat în comportamentul lui nu ne-a făcut să bănuim deteriorarea totală a stării de sănătate.

          Zâmbitor și încrezător, a venit la serviciu cât de mult a putut. Încercările mele de a-l proteja uneori de activități prea solicitante fizic se loveau de dorința lui de a fi tratat ca un om care știe că e pe drumul cel bun, spre însănătoșire. S-a dovedit că drumul a fost altul, probabil la fel de bun pentru că este al fiecăruia o dată în viață. Dar a fost prea devreme!

          Prin dispariția lui nea՛ Costică școala a pierdut nu doar un angajat destoinic, paznic și fochist, dar va fi lipsită de un OM. Un angajat vine la serviciu, își îndeplinește îndatoririle conștiincios, apoi pleacă acasă. Mulți ani nea՛ Costică a fost și la propriu acasă în Colegiul Național UNIREA. Mândru de locul de muncă, conștient de importanța lucrului bine făcut, era prezent la chemarea școlii, chiar dacă orele de program erau de mult terminate, chiar dacă era sâmbătă sau duminică. Inteligent – îi făcea plăcere să se instruiască, inventiv – găsea soluții elegante pentru diferite probleme, pasionat de tehnică – a fost primul angajat care a avut cameră de luat vederi și a folosit-o pentru a imortaliza evenimentele organizate de Colegiu, a instalat o cameră de supraveghere la demisol înainte să existe un sistem, lărgindu-și astfel aria de observare, foarte priceput – cu toții l-am văzut făcând tot felul de reparații, având asupra lui nelipsita ladă de scule, caracteristică oricărui meșter care se respectă, politicos și foarte atent la ce se întâmpla cu elevii. Deși nu părea, domnul Postolache îi cunoștea pe toți copiii din curtea școlii. Dacă nu nominal, după clasă, după diriginte, iar spiritul lui de observație ne-a ajutat să gestionăm corect și la timp multe situații delicate. Avea înțelegere pentru năzdrăvăniile vârstei dacă erau făcute cu bun simț și tolera anumite comportamente ale elevilor pentru că era mai aproape de ei decât suntem noi, profesorii. Le cunoștea micile sau marile secrete, le dădea sfaturi, îi apostrofa atunci când considera că măsura fusese depășită, le prezenta alternativa, îi urmărea și după absolvire și le purta mereu un gând bun.

          Rămâne în amintirea noastră omul cu zâmbetul discret și privirea ageră în care citeai că știa mai mult decât spunea. 

          Dumnezeu să-l odihnească în pace!

 

Prof. Gabriela HURGHIȘ

Director